Reality - not show, but still a playground

I’m cool now. Like the wind outside, like the dawn, like the quiet autumn starting to fail.

Ultima saptamana a fost agitata. Cu toate ca am avut timp la dispozitie sa fac ce imi doresc, am observat ca intr-un fel sau altul sunt legata de anumite obiceiuri. Mail in the mornings is like coffee for me. Writing for my friends is cool and make me think loud and clear. I’m dependent of my laptop, of my friends, of a good and brain damaging conversation.

Am ascultat muzica, am vazut filme, am rezolvat chestii administrative, am iesit in lume si ce am observat? Ca lumea nu sta pe loc, nu ne asteapta – se dezvolta, evolueaza cu o viteza surprinzatoare. Functionarii publici sunt mai deschisi la cereri, mai zambitori… oameni in schimb au ramas moracanosi, egoisti si tristi.

De ce oare nu ii mai motiveaza nimic sa zambeasca? De ce cad in melancolie? De ce nu vor sa iasa din cutiuta lor de plans ca le merge rau si sa se bata pentru ceva mai bun? Cred ca nu vor, sunt prea lenesi ca sa fac ceva. Le place sa se complaca intr-o stare ce nu le aduce decat riduri si nefericire…